Un document oficial al DGASPC Sibiu ridică întrebări grave despre modul în care o mamă poate ajunge, într-un interval extrem de scurt, să-și piardă controlul asupra situației copilului său, în timp ce autoritățile îi spun că „interesul superior al copilului” este respectat.
În cazul copilului identificat în acest articol prin inițialele M.A.M., documentele puse la dispoziție redau un traseu administrativ și medical care merită analizat cu maximă atenție.
Potrivit răspunsului transmis mamei, situația minorei se află în atenția DGASPC Sibiu, iar la data de 11.07.2026 a fost instituită măsura plasamentului în regim de urgență la o persoană de plasament.
Motivul invocat în document este unul care trebuie privit în context: mama ar fi fost preluată de un echipaj de ambulanță, transportată la Spitalul Județean Sibiu și, ulterior, în urma unei evaluări medicale, internată la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Dr. Gheorghe Preda” Sibiu.
De aici începe însă întrebarea fundamentală:
Unde se termină intervenția medicală legitimă și unde începe riscul ca vulnerabilitatea psihică a unui părinte să fie transformată într-un instrument administrativ împotriva lui?
O mamă ajunge la psihiatrie – Copilul ajunge în plasament
Legea nu permite ca o persoană să fie internată într-o unitate de psihiatrie pur și simplu pentru că este considerată „dificilă” sau pentru că se află într-un conflict cu autoritățile.
Potrivit Legii nr. 487/2002, internarea într-o unitate de psihiatrie se face din considerente medicale, pentru diagnostic și tratament. În cazul internării nevoluntare, legea prevede condiții medicale concrete și o procedură specifică.
Mai mult, legea prevede că internarea nevoluntară nu restrânge, prin ea însăși, capacitatea juridică a persoanei și că pacientului îi sunt protejate inclusiv dreptul de a comunica cu familia, avocatul și autoritățile. (Legislație)
Așadar, dacă o mamă ajunge internată psihiatric, asta nu înseamnă automat că este un părinte incapabil și nici că statul dobândește un drept discreționar asupra copilului ei.
Totuși, exact aici apare problema în cazul M.A.M.
În răspunsul transmis mamei, DGASPC Sibiu confirmă că măsura de protecție este în vigoare și că direcția a făcut demersuri pentru modificarea sau înlocuirea acesteia, cauza fiind înaintată instanței competente.
Cu alte cuvinte, decizia finală nu mai aparține exclusiv administrației, ci intră în sfera controlului judecătoresc.
Ce spune legea despre plasamentul de urgență?
Legea nr. 272/2004 este clară: plasamentul în regim de urgență este o măsură de protecție specială cu caracter temporar. Ea poate fi dispusă în situații determinate de lege, inclusiv atunci când copilul este abuzat, neglijat sau supus violenței ori când părintele nu își poate exercita drepturile și obligațiile părintești. (Legislație)
În cazul plasamentului de urgență, exercițiul drepturilor părintești se suspendă de drept până când instanța decide cu privire la înlocuirea sau încetarea măsurii și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. (Legislație)
Asta înseamnă ceva extrem de important:
plasamentul de urgență nu ar trebui confundat cu o condamnare a părintelui și nici cu o soluție definitivă privind familia.
Este o măsură temporară, care trebuie să fie justificată și supusă mecanismelor prevăzute de lege.
Dar cine verifică dacă mama poate să-și primească copilul înapoi?
În documentul DGASPC Sibiu există un pasaj esențial.
Instituția afirmă că evaluarea situației familiale și a capacității actuale a mamei de a îngriji și crește copilul se realizează cu colaborarea acesteia.
Mai mult, direcția afirmă că mama trebuie să facă demersuri precum comunicarea adresei unde locuiește, participarea la ședințe de consiliere psihologică și alte demersuri necesare evaluării situației familiale.
Aici apare o problemă care nu mai este doar juridică, ci profund umană:
Ce se întâmplă cu un părinte care cere să-și recupereze copilul, dar care, pentru a demonstra că este apt să-l crească, trebuie să convingă exact instituția care a luat copilul că este apt să-l crească?
Este un cerc administrativ din care un om vulnerabil poate ieși extrem de greu.
Iar în cazul de față, chiar DGASPC recunoaște în scris că evaluarea completă nu a putut fi finalizată din cauza lipsei colaborării mamei.
Prin urmare, instituția spune simultan că:
- măsura de protecție este în vigoare;
- a fost sesizată instanța;
- mama trebuie să colaboreze pentru evaluare;
- evaluarea nu este finalizată;
- iar în lipsa acestei evaluări nu poate fi formulată o concluzie privind existența condițiilor pentru reintegrarea copilului în familie.
Asta este realitatea administrativă descrisă chiar în document.
Întrebarea pe care sistemul nu o poate evita
Dacă un părinte ajunge într-o situație psihică gravă, are nevoie de sprijin medical și, în același timp, riscă să piardă contactul cu propriul copil, statul trebuie să se întrebe dacă intervenția sa îl ajută să se ridice sau îl împinge și mai jos.
Pentru că există o diferență enormă între:
„Avem nevoie să protejăm copilul temporar până când situația se stabilizează”
și
„Ai ajuns la psihiatrie, deci nu mai ești un părinte capabil.”
Prima abordare poate fi justificată de lege.
A doua ar fi o concluzie extrem de gravă și ar necesita probe, evaluări și garanții, nu simple etichete.
Mama spune că a făcut plângeri și a cerut intervenția autorităților
Potrivit informațiilor prezentate de mamă, au fost formulate plângeri și a fost solicitată intervenția autorităților.
Aceste aspecte trebuie verificate pe baza documentelor depuse și a numerelor de înregistrare, însă ele ridică o întrebare legitimă:
Ce se întâmplă atunci când persoana care solicită protecția statului ajunge să fie tratată ea însăși ca problema care trebuie îndepărtată?
Răspunsul instituțional nu poate fi doar „respectăm interesul superior al copilului”.
Interesul superior al copilului trebuie stabilit printr-o evaluare concretă a situației copilului, a relației cu părintele, a riscurilor reale și a perspectivelor de reintegrare familială.
Legea însăși impune ca, la stabilirea plasamentului, să fie urmărită inclusiv facilitarea exercitării de către părinți a dreptului de a vizita copilul și de a menține legătura cu acesta. (Legislație)
„Copilul este sursă de venit pentru sistem?” O întrebare care trebuie probată, nu doar strigată
Una dintre cele mai grave suspiciuni care pot apărea într-un asemenea caz este ideea că menținerea unui copil în sistem ar genera un interes financiar pentru instituții sau persoane.
Această afirmație nu poate fi prezentată ca fapt fără probe contabile, administrative sau alte dovezi concrete.
Dar tocmai de aceea întrebarea trebuie pusă public:
Cine primește bani pentru întreținerea copilului aflat în protecție? Din ce bugete? În baza căror contracte? Care sunt costurile reale? Cine verifică aceste cheltuieli? Și există vreun mecanism independent care să garanteze că durata unei măsuri de protecție nu este influențată de interese administrative sau financiare?
Nu este suficient să spunem că „totul se face pentru copil”.
Într-un stat de drept, interesul copilului trebuie să fie demonstrabil, verificabil și controlabil, iar dacă nu există niciun interes financiar nelegitim, atunci transparența ar trebui să fie cel mai bun răspuns la suspiciuni.
Cel mai periculos moment este atunci când părintele nu mai vede ieșirea
Există și o dimensiune pe care instituțiile nu trebuie să o ignore.
Un părinte care își pierde copilul, ajunge într-o unitate de psihiatrie, se confruntă cu proceduri administrative și judiciare și primește răspunsuri birocratice poate ajunge într-o stare de disperare profundă.
Tocmai de aceea, sistemul de protecție trebuie să fie capabil să distingă între protecția copilului și vulnerabilizarea suplimentară a părintelui.
Dacă există vreun indiciu că mama se află în risc de autovătămare sau suicid, acesta nu trebuie folosit ca argument împotriva ei, ci trebuie tratat ca o urgență medicală și umană, cu sprijin adecvat.
Un stat care își ia în serios obligațiile nu poate să spună unui părinte aflat în criză: „Demonstrează că ești bine”, fără să-i ofere și instrumentele reale pentru a ajunge din nou bine.
Instanța trebuie să lămurească ceea ce administrația nu poate lămuri singură
În cazul M.A.M., documentul DGASPC Sibiu spune explicit că demersurile pentru modificarea sau înlocuirea măsurii au fost întreprinse și că situația a ajuns în fața instanței competente.
Acolo trebuie lămurite întrebările esențiale:
Care a fost temeiul concret al plasamentului de urgență?
Care sunt probele privind existența unui risc pentru copil?
Care este situația medicală actuală a mamei și ce relevanță are aceasta pentru capacitatea parentală?
Ce evaluări psihologice și sociale au fost efectuate?
Ce demersuri au fost făcute pentru menținerea relației mamă–copil?
Ce condiții concrete trebuie îndeplinite pentru reintegrare?
Cât timp poate fi menținută măsura și ce justifică menținerea ei?
Și, poate cel mai important:
Este copilul într-adevăr mai bine în sistem decât ar fi alături de mama sa, dacă aceasta poate fi sprijinită și reintegrată?
Nu orice mamă internată este o mamă „pierdută”
Cazul M.A.M. ar trebui să genereze o discuție mult mai largă despre felul în care statul reacționează atunci când un părinte traversează o criză.
Un episod medical nu ar trebui să devină automat o sentință socială.
O internare psihiatrică nu echivalează automat cu pierderea calității de părinte.
Iar un plasament de urgență nu este, prin natura lui juridică, o adopție administrativă și nici o condamnare definitivă a familiei.
Legea prevede mecanisme pentru protecția copilului, dar prevede și control judecătoresc, evaluare și menținerea legăturilor familiale. (Legislație)
În acest caz, documentul oficial arată că dosarul este încă în evoluție.
De aceea, nu putem spune astăzi că DGASPC Sibiu a acționat ilegal sau că a urmărit un câștig financiar fără ca aceste lucruri să fie demonstrate de autoritățile competente.
Dar putem spune ceva mult mai important:
există suficiente întrebări pentru ca situația să nu poată fi închisă printr-o simplă formulă birocratică despre „interesul superior al copilului”.
Pentru că interesul superior al copilului nu poate însemna dispariția mamei din ecuație, iar dacă statul a intervenit pentru a proteja un copil, atunci statul are și obligația de a demonstra că fiecare măsură luată a fost necesară, proporțională, temporară și orientată către cea mai bună soluție pentru copil.
Cazul M.A.M. nu ar trebui să fie despre o mamă împotriva statului. Ar trebui să fie despre dacă statul a făcut tot ce era posibil pentru ca un copil să poată rămâne, atunci când este sigur și în interesul său, alături de propria mamă.
Daca răspunsul este „da”, documentele și probele trebuie să o demonstreze
Dacă răspunsul este „nu”, atunci problema nu mai este doar a unei familii.
Aceasta este problema unui sistem eșuat care trebuie să răspundă în fața societății civile.
ZIUA ONLINE – Presa care nu vă cere voie
🖊 Scriu pentru cei abuzați și pentru adevăr.le
📩 Dacă ai imagini sau informații care pot deveni o știre?
Trimite-ne un mesaj pe WatsApp: 0742.566.653
🌐 ziuaonline.com – Anchete jurnalistice
📌 Facebook: facebook.com/ziuaonlinesb
✍ Material realizat și asumat de Jurnalist Durbaca Dragoș.
