Acest material este copiat de e profilul public al doamnei Jenny Rasche care, a reușit să atingă un punct sensibil al sistemului social din Județul Sibiu. Nu îmi este în caracter să dau copy/paste însă, aceste atrocități trebuie să iasă la suprafață pentru ca istoria să nu trebuiască să se mai repete.
Întrebarea mea este cu ce au greșit acești oameni în fața lui Dumnezeu să se nască bătuți de soartă, fără apărare și cine sunt angajații DGASPC Sibiu să îi trateze ca pe niște cârpe?
Când joci rolul lui Dumnezeu și speri ca adevărul să fie îngropat cu acești amărâți:
,,Un mare gânditor a spus odată:
,,Vei cunoaște adevărul și el te va elibera. „
Elli – partea 1
De câteva zile dezbat dacă să fac public această postare sau nu.
Îmi dau seama că în momentul în care degetele mele apăs pe trăgaci și postarea intră online – mulți oameni vor avea o problemă internă.
O problemă pe care probabil nu ar recunoaște-o toți pentru că au împins-o până în acest punct.
Prin urmare, as dori sa spun tuturor celor care pot dezvolta sentimente negative pentru ca au fost direct legate de caz: ,,Adevărata forma de iertare este sa nu iti doresti alt trecut. „
Ca sa nu fie prea mult pe facebook (nu sunt la moda textele astea lungi – am decis sa scriu povestea in trei parti.
Călătoria mea începe în 2010
Cerul este puternic înnorat, se pare că ploaia.
Unele zile par că nu ai început niciodată.
Casele cu dizabilități din România sunt pline de adulți și copii.
Descentralizarea, decisă din 2009, este încă complet în curs.
Suntem o echipa mica, lucram cu tot ce avem si cumva putem organiza.
Suntem tineri, sălbatici și capricioși. Cu părul colorat și speranță în suflet.
Învățăm 68 de copii într-un after school, încercăm să ameliorăm cât de bine nevoile familiilor de care avem grijă, dar nici nu ne putem despărți.
De nenumărate ori, drumul nostru ne duce la căminul „Riu Vadului”, tabără pentru copii considerați „nesavabili” în timpul regimului și apoi transformați în tabără pentru adulți.
Nu cred că știe cineva câți oameni au murit în această tabără.
În astfel de case de orfelinate speciale, pe vremea lui Ceausescu, o comisie trimitea copii, care se determinase că nu pot fi salvați.
Meistens Kinder mit Behinderung.
Ei au fost numiți „irecuperabili”,
Ștampila a decis viața și moartea.
Angajații din casele din care a fost adus copilul încă glumesc și astăzi.
Recent, într-o conversație cu o fostă îngrijitoare de copii, s-a discutat subiectul „Riu Vadului”.
Doamna a zâmbit (poate doar pentru autoapărare):
„Am trimis acești copii în ultima lor călătorie. „
Sistemul perfide a operat 27 de astfel de locuințe în toată România.
Scopul lor a fost acela de a asigura supraviețuirea unui copil doar șapte luni.
Principalul obiectiv al acestor instituții a fost decesul copilului până la vârsta a treia.
In cadrul tezei mele am putut face multe cercetari despre aceasta data si trebuie sa recunosc ca la un moment dat am avut si problema ca pur si simplu nu mai puteam pentru ca nu mai puteam suporta ce mi-a spus lumea.
Azi mă întreb cum am îndurat să vedem atunci toată oroarea asta.
Atunci, vreau să spun 2010… Încă nu era încălzire, nu era apă caldă în Riu Vadului.
Vântul bătea pe sub toate ușile. Zidurile, erau cetatea – nu era scăpare – închisoare pentru oamenii care nu au putut rezista, dar cumva au supraviețuit la căderea regimului.
Aproape că nu-ți venea să crezi :
erau de fapt copii care erau încă în viață când regimul a căzut.
Copiii statului. Și unii dintre ei au învățat în cele din urmă să meargă între zidurile Riului Vadului. Habar n-am câți deținuți erau acolo când am venit prima dată acolo. Trebuie să fi fost peste două sute cincizeci.
Casa a fost extrem de plină timp de mulți ani.
Știam că putem ajuta doar la timp.
Uneori am adus scutece, iaurt, fructe.
Uneori mă întrebam dacă aducem aceste lucruri mai mult pentru noi decât pentru oamenii de acolo când simțeai că nu poți lua în interior cât de disperați sunt toți acei copii.
Da, spun copii, chiar și atunci când au crescut. Nu au avut niciodată șansa să crească.
În retrospectivă, nici măcar nu pot spune ce rezidenți am întâlnit prima și ultima.
Creierul meu a fost ocupat tot timpul ținând de vederea pe care o oferim și zâmbind în timp ce deschideam următorul iaurt.
Îmi curgeau lacrimi pe obraji.
Un miros pe care cu greu ți-l poți imagina…
Reflectând asupra istoriei astăzi, văd supraîncărcarea nemiloasă a sufletului meu tânăr cu toate aceste crime împotriva umanității care au avut loc aproape sub ochii mei.
Desigur, vor fi oameni care acum vor izbucni de furie la punctul acestui text cel târziu.
Dar va rog stați calmi nimic nu este mai puternic decât adevărul și știți exact ce ați făcut.
Pe lângă corpurile emaciate din care ne priveau în ochi suferința goale, am încercat să ne păstrăm nervii zilnic în operațiunile de relief.
Greșeli au fost făcute. Ei au condus la refuzarea accesului acolo, dar acesta este un alt capitol.
Probabil nu va fi posibil sa scriu toata povestea astazi intr-o zi si totusi voi incerca sa raportez cat mai precis si comprimat posibil.
Recunosc, îmi este extrem de greu în acest caz pentru că trebuie să-mi depășesc limitele absolute emoțional pentru a-mi aminti toate aceste lucruri.
Aici începe adevărata poveste.
Vreau să-ți spun despre Elli.
Un suflet prin care mi s-a permis sa invat un capitol mare in clasa vietii, chiar daca amintirea arde ca focul.
Gropițe, și mereu un zâmbet prietenos pe buze.
Când i-am perceput conștient pentru prima dată, mereu i-am văzut alergând dintr-o cameră în alta.
Ea căra găleți înainte și înapoi cu afaceri…
Rearanjăm paturile… și a șters podeaua.
Mărgele de sudoare pe frunte și în mare așteptare a ceea ce i se plănuise acum drept recompensă pentru 12 ore de muncă de sclavi…..
O țigară care i-a fost dăruită de una din asistentele cu o aroganță, pe care nu o voi uita niciodată.
Elli, a zâmbit. Pentru toți cei care nu s-au putut mișca de ani de zile.. pentru toti cei care au venit de fapt „la munca”… a cărei slujbă a preluat-o complet.
Şi pentru mine. Eu încercând să înțeleg de ce zâmbeam și plângeam în același timp.
Datorită faptului că situația dosarului din această instituție a fost un singur dezastru, cu greu am putut practica copilăria lui Ellis în retrospectivă.
Ea a fost printre primii rezidenți pe care i-am observat cu adevărat pentru că părea mereu atât de ocupată.
O creatură zâmbitoare care a strălucit ca o lumină caldă în frigul înghețat din zidurile acestei fortărețe.
Mi-am dat seama că Elli avea o dizabilitate mintală – dar ciudat nu, că nu făcea parte din personal deloc.
Vântul a măturat ușile și încet se întuneca.
M-am uitat pe fereastră pe hol…
Pe ploaia slabă care s-a desfășurat, toți deținuții care puteau merge au fost conduși spre sufragerie.
O mulțime gri în mișcare, fără de care aș putea face o față.
O femeie a ţipat. M-am speriat când am simțit o mână pe umăr.
Privirea mea se uita la ochii căprui prietenoși care mă radiau.
Aceasta a fost prima mea întâlnire cu iadul Riu Vadului…. pana azi nu am cuvinte sa descriu ce am simtit in acel moment.
Ca și cum Elli nu și-ar da seama că trăia în iad…
Controlul meu complet tocmai s-a prăbușit.
Picioarele mele au cedat și Elli m-a ținut strâns.
Vorbea încet în timp ce mă ducea la Tabita…
Amintirea mea despre drumul de întoarcere se rupe în punctul în care portiera mașinii s-a plesnit…. Respir prin… am trecut de poartă…
Mașina se mișcă foarte încet… Nimeni nu spune un cuvânt.
Doamne ajuta ca se intuneca.
Mă uit la cer și simt că încă sunt acolo.
Ce a fost asta acolo???
Aș dori totuși să pun această întrebare.
Răspunsul a fost luat de vânt în acea seară.
Va urma.
📢 ZIUA ONLINE – Presa care nu cere voie
💪 Nu mă tem! Nu mă opresc! Nu mă vând!
✊ Ziua Online este bastionul celor care nu au voie să vorbească!
🖊 Scriu pentru cei abuzați și pentru adevăr.
📩 Ai imagini sau informații care pot deveni o știre?
Trimite-ne un mesaj: 0742.566.653 (WhatsApp, Signal, Telegram)
🌐 ziuaonline.com – Anchete jurnalistice
📌 Facebook Pagina: facebook.com/ziuaonlinesb
📌 Grup: facebook.com/groups/918635891535002/
✍ Material realizat și asumat de Jurnalist Durbaca Dragoș.
ZIUA ONLINE – Prezentă la datorie!
